Banuiesc ca ai auzit de povestea biblica despre bunul samaritean, iar daca nu ai auzit de aceasta iti voi explica pe scurt despre ce este vorba in ea. Un om este pradat de hoti si batut pana aproape de moarte, apoi lasat la soare in pustietatea desetului. Pe langa acesta trec oameni importanti precum un rabin, insa nici unul nu se opreste sa-l ajute, cu exceptia unui samaritean. De ce este atat de ciudata povestea? Pentru ca samaritenii erau considerati a fi un popor de cea mai joasa speta, morala povestirii fiind ca, indiferent de ce eticheta se pune asupra ta, tot poti fi un om mai bun.
In 1973, psihologii John Darley si Daniel Batson, vrand sa testeze daca religia are vreun efect benefic asupra personalitatii, au pus la cale un experiment care sa releve lucrul acesta. Subiectii acestora au fost un grup de studenti la teologie. Jumatate dintre acesti studenti au fost nevoiti sa asculte povestea bunului samaritean, urmand ca apoi sa vorbeasca despre aceasta pilda unui grup de oameni aflat in alta cladire. Cealalta jumatate de studenti la teologie au fost instruiti sa tina o prelegere despre oportunitatile de afaceri. Mai mult, studentilor li s-au dat timpi diferiti in care trebuie sa ajunga in cladirea respectiva pentru a tine fiecare prelegerea sa. Apoi, in drum spre cladire, subiectii trebuiau sa treaca pe langa o persoana care era aruncata la marginea drumului si arata ca si cum are nevoie de ajutor.
Rezultatul este cel putin ciudat. Cei care au auzit inainte povestea cu samariteanul milostiv nu s-au oprit deloc mai des decat cei care nu au auzit-o. Singurul factor care facea diferenta intre a opri sau a nu opri, a ajuta sau a nu ajuta, este daca studentii erau grabiti sau nu. De fapt, daca erau presati de timp, doar 10% se opreau sa ajute, chiar daca urmau sa predice despre cat de grozav este sa ajuti.